La livada

Vara,si asta insemnand cam pe la mijlocul lunii cuptor se facea de coasa la Livada si la Mesteacan.Vedeai zilnic cum treceau pe drum carute si oameni pregatiti de lupta cu iarba crescuta.Dar pana ajungea omul sus la livada deja era prea istovit de oboseala de la dealurile urcate,incat atunci cand ajungea acolo era bun de somn…dar totusi era platit deci trebuia sa-si faca treaba.Atunci cand trebuia sa urci cu mancare scotea-i limba de caldura si de oboseala,iti venea parca sa lasi cosul cu mancare si sa te tolanesti pe iarba verde….dar erai trimis intr-o “misiune” si aia foarte importanta pentru tine ca si copil,aveai totusi o responsabilitate,aceea de a ajunge cu mancarea intacta la oameni.

Dar nu era de ajuns doar ca a fost cosit ,mai trebuia si adunat.Alti oameni,alta oboseala aceeasi bucata…

Dupa toata nebunia asta cu coasa te alegeai cu o insolatie si cu piciorele frante de oboseala si cu un bronz ca de solar.Era totusi o parte placuta…faptul ca puteai veni in caruta cu fan…chiar daca pe moment erai refuzat,cateva lacrimi impresionau si astfel aveai posibilitatea de a veni in caruta cu fan(bine mai era si varianta in care puteai sa cazi din caruta).Dar placerea dura doar pana acasa,atunci cand “pretiosul” fan adunat cu truda si sudoare trebuia descarcat fie in pod,fie intr-o claie facuta afara…te faceai numai de praf,transpiratie si te alegeai pe deasupra si cu cateva lacuste intrate cine stie pe unde.

Ei si toate astea doar pentru o claie de fan.

Culesul florilor de tei

Imi aduc aminte ca faceam o mare sarbatoare din a ne duce pe deal,mai exact la Mesteacan pentru a face rost de flori de tei.Era o placere pentru noi in a strange aceste flori si asta pentru ca era o mare distractie pana ajungeam acolo si inclusiv la locul unde avea loc actiunea.

Cum urcam dealul ne faceam auziti in,intreg satul prin tipaturile pe care le scoteam,bineinteles astea toate printr-un singur sincron….era o atmosfera vesela,placuta care iti dadea o bucurie fantastica.Inainte sa ajungem in padure faceam o “vizita” si prin gradinile oamenilor aflate la “Muchia Dealului” ,de unde incercam sa ne hranim cu tot ce gaseam pe la ei prin bucata…fiind vara,ciresile erau la ordinea zilei,insa acestea lasau amprente in sensul ca erau cirese negre si cu toate ca incercam sa nu lasam urme,era inevitabil.Plecand de aici,ajungeam in sfarsit la locul de destinatie.Aici trebuia sa negociem sa vedem cine se urca in tei….baietii erau cei care trebuiau sa se urce in tei,iar noi fetele culegeam florile dupa crengi,asta dupa ce acestea au fost taiate.Aveam o satisfactie grozava atunci cand vedeam ca am umplut toate sacosile din dotare cu flori de tei.

Drumul de intors spre casa era intotedeauna mai greu si asta pentru ca ne descarcam bateriile atunci cand culegeam parfumatele flori de tei.

Existau intotdeauna momente placute si amuzante atunci cand ne intalneam sa facem astfel de lucruri….insa acum au ramas doar amintirile.

Amintiri de primavara....

Cred că cele mai aşteptate sărbători erau cele Pascale în care nu-ţi mai stătea capul de treabă,asta în primul rând că trebuia să-i dai o mână de ajutor bunicii la coptul cozonacilor,la făcut curăţenie şi la înroşitul oualelor …şi câte şi mai câte!.Ei bine,toate aceste lucruri făceau deliciul acestor sărbători…vedeai cum şi tu participi cu ceva la ceea ce se anunţa o mare sărbătoare.Toată lumea intra practic într-o forfotă continuă…

Îmi plăcea atât de mult atunci când trebuia să se frământe aluatul pentru cozonaci,asta şi pentru că bunica îmi dădea voie să amestec şi eu coca,îţi dădea o satisfacţie şi mai mare atunci când vedeai cozonacii gata copţi ieşiţi din cuptor ştiind că şi tu ai participat cu ceva.

Ei bine,dacă la cozonaci bunica era cea care stabilea regulile,la înroşitul oualelor regulile erau impuse de mine,pentru că îmi plăcea atât de mult să le vopsesc încât nu aş fi lăsat pe nimeni să facă asta în locul meu….să nu vă gândiţi că era o treabă chiar uşoară şi asta tocmai din pricina faptului că nu erau doar 10 ouă de vopsit ci în jur de 100.Tot timpul bunica îmi zicea că e bine să vopsim mai multe ouă pentru că exista şi obiceiul,în care, în ziua a III-a de Înviere oamenii împărţeau merinde şi celor apropiaţi.Bineînţeles că nu lipseam nici de aici,îmi plăcea să fiu acolo unde era şi buni,practic m-aş fi dus oriunde era ea,îmi plăcea să particip la toate treburile gospodăriei.

Odată cu Sărbătorile Pascale vedeai cum natura începe să se dezamorţească după iarna lungă şi grea,şi cum totul începe să prindă viaţă.Dacă ar fi să pun la socoteală şi mirosul zambilelor care parfumau şi înfrumuseţau curţile sătenilor totul devenea de vis.

Însă odată cu aceste sărbători oamenii trebuiau să se gândească şi la culturile care se aşteptau puse pe câmp….se dădea practic START la muncă.Dar pentru cei mai mulţi această muncă nu era chiar atât de istovitoare,mai ales când îşi vedeau culturile crescând,gândindu-se deja la culesul roadelor.Insă până atunci mai era cale lungă!

Amintiri.....reload

Sunt multe lucrurile care ar putea fi scrise despre copilărie,cine ar putea uita vacanţele petrecute la ţară,acele clipe în care erai deconectat de lumea de la oraş şi în care nu te gândeai că peste caţiva ani îţi vei aduce aminte de tot ce a fost şi cât de frumoasă era acea perioadă a copilăriei…o perioadă în care nu ştiai de greutăţi şi de tot ceea ce te aşteapta pe mai departe în viaţă.

Ei bine toate aceste lucruri acum îţi fac inima să tresare doar gândidu-te la cât de frumoasă era copilăria.

Ţin minte cât de mult sufeream atunci când mama mă aducea la Focşani pentru a mă pregăti să merg la şcoală,stăteam câte o săptămână şi plângeam că eu vreau la ţară….şi tot aşa cam până în clasa a 9-a când vorba aceea eram la liceu şi parcă vedeai lumea cu alţi ochi.

La Şerbeşti însă am lăsat ce era mai frumos,copilul din mine,care făcea tot timpul năzdrăvănii dar care nu era certată pentru ceea ce făcea,că doar na eram doar un copil…un copil care întotdeauna se gândea la cei din jur şi care nu încerca să-i supere câtuşi de puţin.

Îmi aduc aminte cum vara când erau gata de copt căpşunile şi fragii ne duceam pe deal în căutarea celor mai bune locuri în care se puteau devora aceste minunăţii ale naturii.Ei bine pe aceste locuri odată găsite era o bătaie desăvârşită,fiecare încerca să-şi adune cele mai multe căpşuni/fragi…uneori ieşeau şi certuri pentru că nu toată lumea era mulţumită de “ captura” găsită,dar vorba aceea trebuia să mai existe şi învinşi.Cel mai mult ne bucuram atunci când ajungeam acasă cu ceea ce găseam pe deal,dacă mai aveam şi norocul să fi plouat înainte,veneam acasă şi cu câteva bine meritate ciuperci…toate astea spre încântarea bunicii………Şi câte lucruri mai pot fi spune!

Amintiri dulci amintiri……

Sunt multe lucrurile care s-au întâmplat pe parcursul copilăriei mele la ţară,respectiv în sat Serbeşti Vrancea,sunt atât de multe încât nu mi le amintesc chiar pe toate.Dacă ar fi să existe cineva care să regrete cel mai mult faptul că a plecat dintre acei oameni simpli,preocupaţi de munca câmpului....probabil eu aş fi aceea şi poate mulţi alţii ca mine.Era o perioadă de care îmi aduc aminte cu plăcere şi de care o să-mi amintesc tot timpul,cred că cei mai mulţi dintre voi vă regăsiţi în acele locuri care vă încarcau pur şi simplu sufletul pe parcursul verii.
În momentul în care se dădea start la vacanţă vedeai cum pe uliţa satului întalneai tot mai multe persoane cunoscute sau nu,dar cu care erai nevoit să te saluţi pentru că aşa era obiceiul.Îmi aduc aminte că odată cu vara se dădea start şi la distracţie,vă gândiţi poate ce puteai să faci la ţară...ei bine erau multe lucrurile care se petreceau.Aş începe cu cheful de sâmbătă seara dat la discoteca „La Enache”...eu una am început să dau de distracţie cam atunci când era pe la sfârşit si aici mă refer la faptul că durata de viaţă a discotecii era pe sfârşite,nu pot spune însă că am ratat prea multe,ba din contră.
Nu lipseau nici zilele în care se mergea la scăldat,nu înainte de a da raportul acasă cu ora de întoarcere,însă nu ştiu cum se făcea că de fiecare dată acestă oră nu prea era respectată,însă cui îi mai pasa atunci de cearta de acasă dacă te ştiai scăldat în apa caldă şi lină a Putnei.Îmi aduc aminte cum era să mă înnec la faimosul „ghiol”...am avut un mare noroc atunci.Să vă povestesc cum s-a întamplat ,cred că eram prea entuziasmată de faptul că am început să înnot şi m-am gândit că nu ar fi rău dacă aş trece pe partea cealaltă a ghiolului şi atunci am trecut la fapte....ajunsă pe partea cealaltă nu m-am gândit că pe stânci s-ar putea să fie iarbă de baltă şi în momentul în care am vrut să îmi sprijin piciorul oooopps m-am speriat şi dintr-o dată m-am văzut luptând cu apa,şi în încercarea mea de a mă salva cred că m-am făcut auzită pentru că nu a durat mult şi cineva s-a gândit să mă salveze (Adi Însurăţelu).Acum mi se pare o întâmplare amuzantă însă dacă stau bine să mă gândesc aş fi putut să nu mai fiu,dar cum fiecare are un înger păzitor...cred că şi eu am avut unul.
Multe năzbâtii se petreceau şi pe drumul de întoarcere de la scăldat pentru că de la atâtea ore de stat în apă ţi se făcea foame şi cum până acasă drumul era lung trebuia sa facem rost şi de mâncare...ei bine ca nişte copii isteţi ce eram ne duceam prin bucăţile oamenilor şi luam ce credeam că ne va ţine stomacul plin până acasă,respectiv ne făceam cu struguri,prune,pere,mere,caise etc।După toate aceste evenimente bineînţeles că acasă ne aştepta bunica parcă pregătită să ne mustre....cred că motivul deja îl cunoaşteţi ....plecarea la scaldat.Trebuia să stai şi să asculţi cuminte tot ce avea buni de spus pentru că ştiam că are dreptate....şi tot aşa multe zile ca acestea s-au scurs în copilăria mea la ţară.
Va urma...