La livada

Vara,si asta insemnand cam pe la mijlocul lunii cuptor se facea de coasa la Livada si la Mesteacan.Vedeai zilnic cum treceau pe drum carute si oameni pregatiti de lupta cu iarba crescuta.Dar pana ajungea omul sus la livada deja era prea istovit de oboseala de la dealurile urcate,incat atunci cand ajungea acolo era bun de somn…dar totusi era platit deci trebuia sa-si faca treaba.Atunci cand trebuia sa urci cu mancare scotea-i limba de caldura si de oboseala,iti venea parca sa lasi cosul cu mancare si sa te tolanesti pe iarba verde….dar erai trimis intr-o “misiune” si aia foarte importanta pentru tine ca si copil,aveai totusi o responsabilitate,aceea de a ajunge cu mancarea intacta la oameni.

Dar nu era de ajuns doar ca a fost cosit ,mai trebuia si adunat.Alti oameni,alta oboseala aceeasi bucata…

Dupa toata nebunia asta cu coasa te alegeai cu o insolatie si cu piciorele frante de oboseala si cu un bronz ca de solar.Era totusi o parte placuta…faptul ca puteai veni in caruta cu fan…chiar daca pe moment erai refuzat,cateva lacrimi impresionau si astfel aveai posibilitatea de a veni in caruta cu fan(bine mai era si varianta in care puteai sa cazi din caruta).Dar placerea dura doar pana acasa,atunci cand “pretiosul” fan adunat cu truda si sudoare trebuia descarcat fie in pod,fie intr-o claie facuta afara…te faceai numai de praf,transpiratie si te alegeai pe deasupra si cu cateva lacuste intrate cine stie pe unde.

Ei si toate astea doar pentru o claie de fan.